Momente

Am dat astăzi peste nişte poze de care şi uitasem că există. Poze care surprindeau momente de care îmi aminteam foarte vag. Poze vechi... Şi m-am uitat la mine şi păream fericită, ştii? Chiar păream a fi fericită. Şi tu păreai să fii fericit. Ce a trecut timpul, mă.

Astăzi nu-mi mai zic nimic. Îmi amintesc unde a fost făcută poza şi cu ce ocazie, dar cam atât. Încerc să-mi amintesc de cum eram (eu şi cu tine), de glumele noastre, de toate lucrurile care ne-au legat şi nu reuşesc. Pur şi simplu nu reuşesc. Îmi amintesc unele lucruri, dar parcă nici măcar nu le-aş şti. Pentru că nu le mai simt. Nu mai simt...

Întotdeauna mi-a plăcut să mă uit peste poze vechi, parcă sunt dovezi că ceea ce a fost a existat cu adevărat, că nu a fost doar imaginaţia mea. Dar e ciudat, e ciudat să mă văd atât de fericită alături de tine. Şi mă uit la fata din poză... şi parcă nu sunt eu. M-am holbat efectiv minute în şir la poze şi parcă nici nu mai simt momentele alea ca făcând parte din trecutul meu. E prea departe totul, nu ştiu...

Şi am uitat fără să vreau, serios. Fără să vreau. Pur şi simplu... au venit alţi oameni. Şi tu ai rămas în urmă, şi cum eram eu înainte am rămas în urmă. Şi oamenii au tot venit, şi au tot venit şi la fel şi amintirile. Şi am uitat. Nu mai ştiu...

Şi ştiu. Ştiu că ceea ce simt acum se va duce aşa cum s-a dus şi ceea ce simţeam atunci. Timp. De asta e nevoie.

Oamenii vin, oamenii pleacă. Iar eu rămân aici ca să le spun "bine ai venit" şi "adio". Cuvinte scrise pe o bucată de carton motolită şi ruptă la colţuri – sufletul meu.

Eu rămân. Rămân pentru mine şi nu pentru voi.