Tuesday, August 31, 2010

Dragă toamnă


Photo by Erik Witsoe on Unsplash

N-o să te mint. Nu te vreau. Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul. Nu o lua personal, te rog. Singura problemă e că atunci când apari, pleacă vara. Niciodată nu v-aţi înţeles. Conflicte vechi. Ştiu. Niciodată nu ne-am înţeles. Eu îţi cer soare, tu îmi dai ploi, îţi cer căldură şi îmi dai frig, îţi cer fericire şi îmi dai melancolie. Mi-e teamă. De obicei când apari, totul se schimbă. Inclusiv eu. Cad în capcana ta. Devin tristă pe măsură ce totul se întunecă, iar albastrul, galbenul şi verdele se îneacă în griul tău ucigaş de zâmbete, speranţe şi vise. Nu vreau să ajung din nou aşa. Promite-mi că nu vei lăsa să se întâmple asta, promite-mi că o să mă înveţi şi tu să fiu fericită. Cu ploaie, frunze ruginii, ceaţă, alei umede şi flori moarte. Promite-mi asta şi... îţi promit şi eu că o să încerc să te iubesc.

Cu drag, eu.

P.S.: Nu vreau să îmi mai fie frig…

Pe curând...

Cât de ironic. E prima dată când îţi scriu şi o fac pentru a-mi lua rămas bun. Mă crezi că nici nu ştiu cum să încep? Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul, parcă ieri sosiseși… Te-am iubit mult. Te iubesc. Şi te voi iubi. Mi-ai oferit cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi pe parcursul şederii tale mi-ai fost cea mai bună prietenă. Nu ai idee cât de mult îmi vei lipsi şi ştiu că dacă ai putea să mai stai, fie şi o zi, ai face-o. Dar nu se poate. Mi-e greu, înţelegi? Mi-e greu. Pentru că ştiu că o să pleci şi totul o să se strice încetul cu încetul. Sau dacă nu, va deveni monoton. Şi nu vreau asta. Vreau să fie totul într-o permanentă schimbare. Aşa cum a fost până acum. Mă leagă prea multe de tine… 18 ani. Prietenie. Libertate. Craiova. Cluj. Vama Veche. Zâmbete şi lacrimi. Amintiri  mi-ai lăsat din plin. Încă păstrez în ochi reflexia răsăritului. Uită-te dacă nu mă crezi. Vezi? Marea, pescăruşii, nisipul – e totul acolo. Fiecare zgârietură pe care o am pe picior are povestea ei şi are legătură cu tine. Nu vreau ca ele să se vindece, vreau să rămână acolo pentru totdeauna. Să-mi amintească de tine. Încă păstrez în păr aroma dimineţilor cu soare şi pielea mea încă miroase a el. Iar în inimă, frumos ordonate, toate amintirile pe care mi le-ai oferit. Ai fost acolo mereu. Când m-am îndrăgostit. Şi când am spus “la revedere”. Când m-am ataşat de nişte oameni grozavi şi când am consolidat relaţiile cu cei care deja îmi erau apropiaţi. Când am râs, dansat, plâns, zâmbit, ţipat, cântat. Când m-am deschis în faţa celorlalţi, dar de data asta nu a profitat nimeni de ceea ce am simţit. Când am luptat pentru ce mi-am dorit şi când am renunţat… pentru că aşa era cel mai bine.Îţi mulţumesc pentru că ai fost exact aşa cum mi-am dorit să fii. Ai grijă de tine şi te rog, încearcă să îi faci şi pe ceilalţi măcar pe jumătate din cât de fericită m-ai făcut pe mine. Nu o să îmi iau rămas-bun, ci îţi voi spune “pe curând”.

Cu drag, către tine – vara lui 2010, cea mai frumoasă vară din viaţa mea.

P.S.: Din când în când, aminteşte-ţi de mine şi trimite-mi câteva picături de soare. De vânt. De dragoste. Şi mare.

Friday, August 27, 2010

În miez de noapte

Ea: Spune-mi ceva drăguţ.
El: Pepene!

Tuesday, August 24, 2010

Mărturisire...



- Nu ai văzut niciodată.
- ?!
-Nu ai văzut niciodată. Eşti orb. Nu ai văzut cum tremuram prima dată când ne-am întâlnit sau cum încercam să leg o conversaţie cu tine. Nu ai văzut cum te priveam atunci când stăteai la câţiva metri de mine şi ascultai muzică; şi nici cum mi-am aplecat ochii când privirile noastre s-au întâlnit. Nu ai văzut cum râdeam cu atâta poftă când ai venit cu mine să mă schimb. Şi eu eram în baie şi tu în cameră pe pat. Şi ţi-am spus "dacă mi-ar fi zis cineva acum trei luni că pe vremea asta o să fiu în Vama Veche, în baie, schimbându-mă, iar tu o să fii de partea cealaltă a uşii purtând cu mine o conversaţie despre mâncare, i-aş fi zis că delirează". Nu ai văzut cum m-am înroşit când m-ai luat prima dată de mână. Nu ai văzut niciodată cum am tresărit când m-ai luat în braţe pe plajă. Nici cum îmi străluceau ochii. Nu ai văzut cum încercam să mă agăţ de tine şi să îmi întipăresc în minte tot ce ţinea de tine, de la cum miroseai la pielea ta. Tot. Voiam să ţin minte fiecare detaliu. Şi l-am ţinut. Nu ai văzut cum îmi tremura vocea atunci când ţi-am zis că o să îmi lipseşti. Nici cum zâmbeam în dimineaţa aia în care am dormit împreună pe plajă. Am iubit momentul ăla cu tot sufletul meu. Exact aşa cum era. Chiar dacă eram plină de nisip pe tot corpul, chiar dacă eram obosiţi. A fost perfect. Nu ai văzut cât de fericită am fost a doua zi şi nici cât de mult mi-am dorit să înotăm împreună. Nu ai văzut cât de îngrijorată eram din cauză că aveai febră. Nici cât de speriată eram că toate farmaciile erau închise. Nu ai văzut că din cinci in cinci minute puneam mâna pe obrajii tăi ca să văd dacă mai arzi. Nu ai văzut cât de rău mi-a părut că m-am purtat urât în seara aia. Nu vei înţelege niciodată motivul pentru care am făcut asta. Pentru că nici măcar eu nu îl înţeleg. Nu ai văzut cât de speriată am fost a doua zi când m-ai sunat şi mi-ai spus că trebuie să pleci. Speriată, dezamăgită, furioasă, tristă. Toate. Da. Le-am simţit pe toate, pentru ce? Pentru două zile. În care tu nu ai văzut niciodată felul în care te priveam. Şi nici nu o să îl vezi. În care tu nu ai văzut niciodată cum zâmbeam când mă ţineai de mână… Aşa cum nu ai văzut cât de frică mi-a fost să rostesc alea şase cuvinte în dimineaţa aia. Sau era deja amiază? Nici nu mai ştiu. "Cred că mă îndrăgostesc de tine". Crezi că mi-a fost uşor? Nu… a fost oricum vrei tu, numai uşor nu. Nu ai văzut că abia mă abţineam să nu plâng. Şi nu o să ştii niciodată că atunci când ceilalţi au zis "haide, mă, nu mai plânge" şi tu ai întrebat "cine plânge?", iar Ioana a spus "eu am plâns mai devreme", de fapt fusesem eu. Nu te-ai întrebat niciodată de ce tocmai în momentul ăla am ieşit din cameră? A fost ca să nu mă vezi. Nu voiam să mă crezi slabă. Am ieşit din cameră, m-am liniştit şi m-am întors. Nu ai ştiut. Şi nici nu o să ştii vreodată. Nu ai văzut cât de tare m-am bucurat că o să mai rămâi o noapte. Mă mulţumeam şi cu o noapte. Nu ai văzut cât am stat şi te-am privit cum dormi şi te mângâiam uşor pe faţă şi pe gât temându-mă să nu te trezeşti. Şi ca în prima seară, încercam să întipăresc tot în minte. Să nu se piardă, să rămână viu. Şi aşa a rămas. Nu ai ştiut niciodată cât de mult mi-am dorit să nu vină dimineaţa. Aş fi dat orice. Dar a venit. Şi tu nu ai văzut cât m-am abţinut să îţi arăt cât de tare mă doare. Pentru că m-a durut. Mult. Şi deşi aveam ochii plini de lacrimi şi ai văzut asta, nu ai cum să îţi imaginezi cât de greu mi-a fost. Nu ai văzut cât de mult mă uram în momentele ălea pentru că stăteam aşa în faţa ta. Plângând. Vulnerabilă. Slabă. Nu ai văzut cât de tare m-a rănit faptul că nu ştiai ce să îmi spui, cum să mă faci să mă simt mai bine. Nu o să ştii niciodată cât am urât şi iubit melodia aia de la Placebo, care, după cum ai spus tu, "se potrivea". Nu ai văzut cât de greu mi-a fost să te las să pleci şi cât m-am chinuit să schiţez zâmbetul ăla forţat când ai spus "ne mai vedem", iar eu ţi-am răspuns "o să învăţ să gătesc până atunci". Nu ai văzut. Niciodată. Şi nu o să ştii niciodată cât de mult a însemnat tot pentru mine, cât îmi lipseşti. Şi cât de fericită am fost şi asta doar datorită ţie. Şi că aş da orice să îţi mai simt parfumul măcar o dată. N-o să ştii. Niciodată. Dar poate… poate că e mai bine aşa...
- Nu ştiu ce să zic...
- Niciodată nu ai ştiut...

Monday, August 23, 2010

13 august


Photo by Earth on Unsplash

In every girl's life there's a boy she'll never forget and a summer where it all began.

Saturday, August 21, 2010

Dezbracă-mă


Photo by Hanna Postova on Unsplash

Dezbracă-mă. Dezbracă-mă de culorile triste şi reci. Dezbracă-mă încet. Îmi va fi teamă să stau goală în faţa ta; aşa că ia pe rând, culoare cu culoare şi nu te grăbi, avem tot timpul din lume. Nu ştii cu care să începi? Începe cu cea care predomină: negru. Nu-mi place cum arăt îmbrăcată aşa, am pielea mult prea albă pentru culoarea asta…. Vei avea nevoie de răbdare pentru că e mai mult negru decât crezi… Oamenii m-au îmbrăcat aşa ori de câte ori au avut ocazia, iar eu… eu am fost mult prea slabă că să mă împotrivesc. După ce ai terminat cu negrul, treci la gri. Aici nu a fost vina lor, ci a mea. Eu am fost cea care a ales să se îmbrace aşa. Dar acum s-a terminat, o să renunţ la gri, e mult prea melancolic şi nu vreau să mai fiu tristă. Urmează maro. Aşa m-au îmbrăcat cele patru toamne pustii ale anului. Dar acum e vară şi maroul nu îşi are locul în anotimpul ăsta. Am ajuns la albastrul şi violetul în care m-au îmbrăcat toate uşile care mi-au fost închise, toate refuzurile. Acum am cheia şi tăria să le deschid, nu mai am nevoie de culorile astea. Am ajuns la ultima: verde – pentru fiecare întrebare la care nu am găsit răspuns. Azi am răspunsurile de care am nevoie, aşa că dezbracă-mă şi de culoarea asta. Încet. Cu grijă. Şi acum tăcere. Eu. Tu. Complet goală. Îmbracă-mă. Îmbracă-mă şi pictează-mă în culori calde care miros a fericire şi… a tine. Începe cu alb. Da, mult alb, îmi place, e luminos şi îmi amintesc de stelele din seara aia. Acum pictează-mă în răsărit, galben, roz, portocaliu, le vreau pe toate, nu contează ordinea, nuanţa, cantitatea. Aruncă-le pe toate asupra mea în cel mai ordonat haos de culori, sentimente şi amintiri. Şi acum ultima şi cea mai importantă. Îmbracă-mă în culoarea dragostei – roşu. Pictează-l încet. Nu te grăbi. Savurează fiecare atingere a pensulei inimii tale asupra pielii mele de răsărit şi vară. Desenează. Orice îţi trece prin cap. Pe umăr un soare ale cărui raze se întind pe spatele şi pieptul meu. În palmă o inimă. Pe picioare valurile mării. Când ai terminat semnează-te pe mâna mea.

De-acum îţi aparţin.

Friday, August 20, 2010

Vineri!

Era o noapte de vineri atunci când te-am găsit. Eram doar eu, el, tu şi… marea. Te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut strălucind în întuneric. Te-am iubit exact aşa cum erai: singură, sugrumată de nisip, murdară, folosită, bolnavă, abandonată. Dar cel mai frumos lucru pe care l-am văzut până acum. Ne-am aşezat lângă tine şi ne-am lăsat în voia ta. A mării şi a cerului. Şi am uitat de noi şi de restul. Dar nu de tine. Tu erai acolo, mai prezentă ca niciodată până acum. Arătai ca o mică scoică, aveai culoarea mării şi miroseai a valuri şi a cer. Eram doar eu, el, marea şi… tu. Dar tu erai cea mai importantă. Fără tine nu aş fi avut toate astea. Te-am iubit şi ne-ai iubit. O noapte. Una din nopţile alea de care ai parte o dată în viaţă. În care toate sentimentele se rezumă doar la tine. În care ţi-am aparţinut şi mi-ai aparţinut. Mi-ai spus că ţi-a fost dor. Ţi-a fost dor de noi, dar nu îţi pierduseși încrederea; ştiai că o să apărem. Asta îţi promisesem anul trecut şi ne-am ţinut de cuvânt. În fiecare an venim aici şi te găsim. În fiecare an suntem alţii, dar tot noi. Anul trecut ne chema altfel, arătam diferit, dar eram aceiaşi. Suflete descătuşate. Când a venit dimineaţa, te-am îngropat uşor în nisip ca să te găsim anul viitor tot acolo. Te-am sărutat plăpând cu aromă de vânt şi am scris lângă tine “vară”. Nu îţi face griji, am vorbit cu vântul şi mi-a promis că nu o să împrăştie nisipul, o să rămână acolo şi o să ştim unde să te găsim. Şi o să fii a noastră din nou. Şi noi o să fim ai tăi.

O să îmi lipseşti… fericire.

Friday, August 6, 2010

Tu...



Ai pictat în mine amintiri
cu vopsea de mere verzi.

Thursday, August 5, 2010

Junior Summer University


Mi-e dor de:

emoţiile din prima zi
prima seară
necunoscut
colegele mele de cameră
dezordinea imensă din camera noastră
patul meu de sus
oboseala de la prezentările facultăţilor
arâstâşa
prânzurile şi cinele la cantină
micurile dejun pe fugă în cameră
cursurile
provocările
glumele
mafia
cho-cho
Nestea-ul băut la 3 dimineaţa
duşurile la comun şi conversaţiile de acolo
marea de oameni în tricouri albastre cântând am doar 18 ani pe stradă sau în autobuz
serile nedormite
dimineţile cu soare
cerul roşu
campus
camera 59
ciocolata aia albă, bomboanele alea mentolate şi Raffaelo
îngeraşul
alarma lui Amy cu “pierde vară”
momentele artistice
şalău şi Alejandro
oficiu
etajul 3
plimbarea cu barca
Booha
trepte
Piezişă
îmbrăţişări
momentul în care ceilalţi aplaudau atunci când “chiţăiam”
ondulator
cântecele de munte la chitară
pastilele dulci pentru răguşeală
agitaţia şi pălăvrăgeala
mesajele cu “te aşteptăm la cantină” sau “tuu, ieşi la uşă”
târgul de pureci şi pizza cu surprize
şampoanele pe care le-am împrumutat
căsuţa
filmele văzute la 4 dimineaţa
cornurile mari cu ciocolată 7 days
pâinea cumpărată la 6 dimineaţa
badge-urile
activităţile de grup
şedinţele
revistele
ultima seară

Dar cel mai mult îmi lipsesc oamenii… E ciudat să mă trezesc şi să fiu singură într-o cameră ordonată. Baia e mult prea mică şi tăcută iar mâncarea era mai bună atunci când aveai cel puţin încă 3 oameni la masă cu tine.
Îmi lipsiţi mult de tot…

Tuesday, August 3, 2010

Zece

1. Deşi te imit deseori, mai în glumă, mai în serios, mi-ar plăcea să am mai mult din tine. De ce? Pentru că în ciuda a orice ai zice, eşti un om deosebit. Îmi pare rău că nu te vezi astfel şi că te subestimezi. Îmi pare rău că te consideri un om slab. Pentru că nu eşti! Eşti unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit şi e păcat că nu reuşeşti să vezi asta. Te rog, nu te mai învinovăţi şi nu îţi mai asuma greşelile lui. Când ne vedem nu vreau să văd nici măcar o umbră de tristeţe pe faţa ta… de măr. Am avut o discuţie zilele trecute, erai supărată că ţi-a scăpat cam multa sare în supă. Toţi păţim aşa mai devreme sau mai târziu dar asta nu înseamnă că e vina noastră. A fost un accident sau poate altcineva ţi-a dat cu mâna peste solniţă şi ţi-a scăpat toată în mâncare . Îţi promit că, odată cu timpul, totul o să se echilibreze şi ingredientele vor fi mai diversificate. Ştiu că te-ai săturat de sare. Nu o să fie aşa tot timpul. Îţi promit. Îţi mulţumesc pentru toate momentele pe care mi le-ai oferit. Pentru că m-ai ajutat să mă ridic de fiecare dată. Pentru că m-ai adus cu picioarele pe pământ atunci când era cazul. Pentru prietenie adevărată. Pentru cutiuţă. Acadea. Emolică. Sandwhich-urile delicioase. Majorat. Sfaturi. Aracet magic. Zâmbete. Cărţi. Poze. Cereale. Teme la franceză. Brăţări şi colier. Mulţumesc, după cum se numeşte şi cartea, pentru amintiri. Le-am păstrat pe toate, frumos ordonate, şi sortate în funcţie de nuanţele, culorile şi tonurile sentimentelor pe care le-am trăit împreună. Ştiu că nu suporţi culoarea, dar cele roz predomină. Nu-ţi face griji, sunt mult prea preţioase ca să îmi permit să fiu dezordonată cu ele. Şi miros mult prea frumos ca să le pierd. A Volaire.

2. Mi-e dor de tine. A trecut mai bine de un an de când ne-am văzut ultima dată, iar şi atunci a fost ceva întâmplător şi pe fugă. Republicii. Aglomeraţie. Zâmbet. Emoţii. Probabil nici nu mai ştii cum mă cheamă, culmea ironiei e că eu ţin minte până şi banca aia din parc pe care am stat când mi-ai cerut numărul de telefon. Am încercat să reiau legătura cu tine, dar nu a fost cu putinţă… Nimeni nu mai ştie nimic despre tine. Nu vreau nimic de la tine, vreau doar să ştiu dacă eşti bine, dacă ai intrat la vreo facultate şi… atât. Nu am pretenţia să îţi mai aminteşti vreun detaliu din vara lui 2007, ştiu că probabil ai uitat tot. Nu te condamn. Probabil şi eu aş fi uitat, dar din păcate am o memorie prea bună şi… a contat mult prea mult. Nu spun că pentru tine nu a contat deloc, dar sunt sigură că ce ai simţit tu nu e nici pe departe asemănător cu ce am simţit eu. Îmi lipseşti. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât aş fi crezut. Într-un fel nu regret că nu s-a întâmplat niciodată ceva între noi, aşa am rămas cu amintirea a ceva perfect. Pentru că da, a fost ceva perfect – ce am avut noi. Sau mai bine zis, ce nu am avut noi doi. Pentru că nu am avut nimic. În afară de nişte îmbrăţişări, un hanorac pe care îl foloseam amândoi, parfumul de care nu am apucat niciodată să te întreb cum se numeşte, aşa că i-am dat numele tău, şi schimbul ăla de priviri care mă făcea să nu îmi mai simt picioarele. Şi când mă gândesc că înainte nici măcar nu îndrăzneam să sper că o să am vreodată ocazia să fac cunoştinţă cu tine şi uite că am avut şansa de a petrece o vară întreagă împreună. Mai mult sau mai puţin. Nu am apucat niciodată să îţi spun că îmi pare rău pentru cum am intrepretat lucrurile în dimineaţa aia, acum ştiu ca nu a fost vina ta. Îmi pare rău că te-am ocolit atâta vreme, poate dacă nu făceam asta, acum… aş fi ştiut măcar ceva despre tine. Îmi pare rău ca acel “altădată” pentru acel sărut nu o sa vină vreodată. Sper să ne întâlnim, măcar o dată şi e suficient. Sper să îţi mai aminteşti măcar, aşa, vag de mine… aş fi mulţumită şi dacă m-ai ţine minte drept fata aia micuţă de la basket. Nu îndrăznesc să sper la “mâţă”. O să încerc să vorbesc cu Luci, el e singurul la care nu am apelat încă. Îţi mulţumesc pentru vara aia perfectă şi pentru toate serile în care mi-ai împrumutat hanoracul tău, ăla negru. Cere-mi iar să plec în lume cu tine, nu o să spun “nu”…

3. Cu suişuri şi coborâşuri. Deşi nu am vorbit aproape deloc pe lungi perioade de timp, lucrurile s-au liniştit şi acum e mai bine ca înainte. Până la urmă, tot răul spre bine, aşa-i? Nu-mi vine să cred prin câte am trecut împreună şi cât de repede a trecut tot timpul ăsta. Bănuiesc că noi suntem dovezile vii ale zicalei “aparenţele înşală”. Cel mai mult îmi place faptul că acum, când privim înapoi, ne amuzăm până şi de necazurile şi problemele prin care am trecut. Asta e frumos la prietenie, mai devreme sau mai târziu, totul o să fie bine. Ştii că mereu când te certai cu el îţi spuneam asta? Şi aşa era. Îţi mulţumesc pentru că ai încredere în mine. Pentru că mă susţii. Încurajezi. Şi mă faci să râd. Şi îmi dai sfaturi bune în materie de păr şi unghii. Mai avem un an… Parcă ieri era a IX-a şi erai hair stylistul caietului meu de română, care, că veni vorba, încă mai trăieşte. Trebuie să îl tund. Am trecut prin multe. De la stresul orei de fizică, la “aproape” corigente la mate şi logică, la copiat una de la alta descrierea lui Dinu Păturică în loc de Lică, la “Machiavelli, vai!”. În fond, cu asta rămânem. Amintiri. Şi mi le-ai oferit din plin. Mulţumesc. Noi am făcut ca lalelele negre şi găinile tru să aibă o semnificaţie.

4. Am fost… multe. Am fost. Acum nu mai suntem nimic. Degeaba ne-am promis că o să rămânem prieteni. Nu neapărat prieteni apropiaţi, ci doar prieteni. They say old lovers can be good friends... La noi nu a fost cazul, sau cel puţin nu acum. Nu o să spun că îmi pare rău, am rostit astea trei cuvinte de mult prea multe ori, deşi nu eram eu persoana care trebuia să le spună. Dar totuşi îmi lipseşte ce am avut. Aşa, cu bune cu rele, cu râsete şi ţipete, cu zâmbete şi lacrimi. Ai fost prima persoană privind tot… De la sărut, la ciocolatele Primola, la excursii pe munte, la îmbrăţişări pe bancă, la “te iubesc”. Nu regret nimic, şi acum, oricât aş încerca să mă gândesc la lucrurile mai puţin plăcute nu pot. E ca şi cum se joacă de-a v-aţi ascunselea cu mine. Culmea ironiei: întotdeauna m-am priceput la jocul ăsta, nu mă gândeam că l-aş putea juca atât de bine cu mine însămi. Că bine zic cei de la A-ha: Memories, they keep coming through The good ones hurt more than the bad ones do. Sper doar să găsesc cât mai repede amintirile alea neplăcute şi să ies din starea asta. Îţi mulţumesc pentru colierul mov pe care nu o să apuci vreodată să mi-l dai... şi care probabil zace acum printre gunoaie.

5. “Ce faţă ai!”. Astea au fost primele cuvinte pe care mi le-ai zis în una dintre zilele în care eram la pământ. Când toţi mă întrebau ce am păţit, de ce sunt supărată, ai venit tu, cu geanta pe o parte, roşie în obraji, sperând că nu întârzii la ora de latină şi mi-ai spus asta. Cum să nu râzi? Cu tine totul e simplu şi amuzant. Zâmbeşti tot timpul şi nu eşti genul ăla de om lipsit de orice fel de griji sau de probleme. Din contră. Te admir pentru ceea ce eşti. Îmi amintesc de ziua aia în care te-am găsit în baie şi plângeai, eram şocată pentru că eram obişnuită să te văd mereu râzând. Cu chiloţeii tăi care cântă melodii de Crăciun. Şi plăcintele pe care le aduci aproape în fiecare luni şi le împarţi cu noi. Iar apoi îl păcăleşti pe Pavel că eu i-am mâncat porţia. Mă bucur că până la urmă ai văzut că prima impresie e greşită. Sper că nu ţi-a crescut prea mult bretonul de când te-am văzut ultima dată. Ce-ţi mai face ursuleţul? Se mai joacă fratele tău cu el?

6. Urăsc să spun asta, dar îmi lipseşti. Mult. De ce? Nici eu nu ştiu. Sper să îmi treacă golul ăla enervant pe care îl am în stomac de fiecare dată când aud pe cineva rostindu-ţi numele. E mult prea dureros să vorbesc despre tine sau cu tine. Încep să cred că sunt sado-masochistă pentru că fac asta de multe ori. Fără să îmi dau seama. Fără să vreau. Am impresia că mă ajută, dar acum ştiu că de fapt înrăutăţeşte lucrurile şi face ca ceea ce “am avut” să fie şi mai dureros. Mi-ar fi plăcut să pot fi aşa cum ţi-ai dorit să fiu... dar, nu s-a putut… Sper că eşti bine… De fapt ştiu că eşti bine. Şi mă bucur pentru tine. Chiar mă bucur. Fără urmă de ironie. Din cauza ta iubesc felinarele şi băncile verzi. Şi serile reci de… primăvară.

7. Au fost şapte zile. Nu mai mult sau mai puţin. Când s-a terminat mi-au părut mult mai multe. Am încercat să nu mă implic în toată “relaţia” (?) asta, dar după cum ştii prea bine, nu mi-a reuşit. Deloc. Ştiu că ai încercat acelaşi lucru şi, precum în cazul meu, you failed. We both did. Şi amândoi ne-am dat seama la final. Tu atunci când aşteptam taxiul şi eu… în drum spre casă. Nu îţi face griji, nu m-am supărat că ai plecat înainte să apară taxiul, înţeleg, probabil şi eu aş fi făcut la fel. Nu suport despărţirile. Sunt mult prea lacrimogenă ca să le pot face faţă. Cea mai frumoasă amintire pe care o am cu tine e cea din penultima seară. Camera ta. Singuri. Întuneric. Stăteam unul lângă altul pe pat fără să ne atingem şi, crede-mă, nu m-am simţit niciodată mai aproape de tine ca atunci. M-ai ascultat cu răbdare şi atenţie, aşa cum puţini oameni o fac. Îmi amintesc doar frânturi din tot ce ţi-am povestit şi cum m-ai îmbrăţişat şi şters lacrimile după. Ca frate, ca tată, ca prieten, nu ca iubit. A fost, aşa cum obişnuieşti tu să spui, “magic”. Îţi mulţumesc că până să plec nu m-ai sărutat, ci m-ai pupat pe obraz. Nu o să spun că sper să ne mai vedem; ştiu că o vom face. Mi-ai promis că mă înveţi să cânt ceva la orgă şi, din câte am apucat să te cunosc, îţi ţii promisiunile. Nu o să spun c, îmi pare rău şi nu o să îmi cer iertare pentru nimic, cuvintele de genul nu îşi au locul în situaţia noastră. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă simt de 100, şi nu de 4. Îţi mulţumesc pentru metafora din prima seară. Nu o să o uit vreodată. Mă bucur că nu am început să mâncăm împreună din tort, aşa ne-ar fi fost cu siguranţă şi mai greu. Îţi mulţumesc pentru Nestea și bomboanele alea mentolate. Şi acum păstrez bileţelul care era lipit pe pungă.

8. Nu vreau să te dezamăgesc. Cred că cel mai bine e să ne întâlnim şi să vedem cum o să decurgă lucrurile. Acum nu mai regret că nu ţi-am spus nimic în ultima seară, a fost perfectă, nu aş schimba-o cu nimic. Nici măcar partea cu strigoiul. Nu pot să îţi promit că o să fie bine, pentru că nici eu nu ştiu cum va fi… Aş vrea să îţi pot spune mai multe, dar nu pot… O să dansăm, un singur dans, unul lent, în mijlocul străzii fără muzică. Acceptă sau renunţă. Îmi este foarte frică…

9. Râd. Asta fac atunci când sunt cu tine. Eşti genul ăla de om care ştie cum să îi facă pe ceilalţi să se simtă bine. Şi eşti naturală când faci asta, spre deosebire de alţii. Nu credeam că mă pot ataşa atât de tare de cineva în doar două săptămâni, dar uite că se poate. Şi când mă gândesc că la început mi-era teamă de tine, mă bufneşte râsul. Mi-e dor de prânzurile şi cinele pe care le luam împreună la cantină. Mulţumesc că mi-ai păstrat un loc de fiecare dată. Mulţumesc pentru… tot. Suna clişeic, ştiu. Dar toate fac ca asta să fie special. Ne leagă multe. Matrimoniale. Şalău. Glume. Îmbrăţişări. Cornuri seven days şi lapte cu banane. Cântece de munte. Sfaturi. Voci răguşite. Farmacii. CARDURI! Frig. Iarbă. Griş şi Frosty. Omlete. Pastile. Bere. Nestea. Mafia. Ondulator. Portocală.

10. Te iubesc.