Întotdeauna a avut o slăbiciune pentru rochii. Încă de când era mic, se uita cu admiraţie la toate fetiţele care purtau rochii frumoase. I se părea că arătau ca nişte prinţese şi de atunci a ştiut: avea să iubească doar femei care purtau rochii.
Anii au trecut. Femeile au venit şi au plecat. Dulapurile lui s-au multiplicat pentru a face loc rochiilor, avea de gând să le păstreze pe toate. Deşi unele nici măcar nu îi plăcuseră atât de mult, deşi unora nici măcar nu le acordase atenţia cuvenită. Le-a păstrat pe toate, deşi nici măcar nu se mai uita la ele. Rochii scurte, rochii de mireasă, rochii vulgare, elegante, cu paiete, rochii de mătase, rochii noi, rupte, vechi, murdare, rochii strălucitoare, rochii roşii, negre, rochii de satin, subţiri, rochii groase, rochii transparente. Găseai toate tipurile de rochii în dulapurile lui.
- Am văzut cea mai frumoasă rochie dintre toate cele de până acum, îmi zise el plimbându-se neliniştit dintr-un capăt la celălalt al camerei. Ochii îi scânteiau într-un fel înfricoşător.
- Aşa spui de fiecare dată. De fiecare dată când vezi o rochie ţi se pare cea mai cea. Asta până când o vezi pe următoarea ca după să uiţi de cea anterioară. Şi tot aşa, şi tot aşa, i-am spus eu pentru a nu ştiu câta oară.
- Nu, nu, ridică el tonul, sătul de bine cunoscutul meu discurs. De data asta e diferit.
" Şi asta spui de fiecare dată ", îmi zic eu în gând, abţinându-mă de la a gândi cu voce tare. Nu voiam să îl enervez şi mai tare. Şi aşa nu conta ce îi spuneam eu.
- Şi? Până acum, câte? întreb eu ca întotdeauna.
- Cine ştie? Zeci, sute, mii? Le-am pierdut numărul, îmi răspunse el ca întotdeauna.
Aceeaşi întrebare primeşte întotdeauna acelaşi răspuns.
- Nu te-ai gândit să le numeri într-o zi?
Râde.
- Să le număr? De ce? Am lucruri mai bune de făcut şi în plus toate rochiile alea sunt cârpe pentru mine. Mă plictisesc.
- Dacă sunt cârpe de ce nu le-ai înapoiat? îl întreb dojenitor. Sau măcar ai putea să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele.
- Ce crezi că faci? Îmi ţii morală? Nu le-am înapoiat pentru că odată mi-au aparţinut. Şi nu a fost deloc uşor să le obţin, m-am chinuit pentru asta. Aşa că de ce să înapoiez ceva pentru care am suferit ca să ajung să deţin? Şi dacă alţii chiar au atâta nevoie de ele, n-au decât să-şi facă singuri rost. Nu a venit nimeni la mine şi mi le-a dăruit. Eu, eu, eu! Întotdeauna eu m-am sinucis pentru ele. Nu tu şi nu ei. Aşa că nu-mi mai ţine predici, habar nu ai cum e, pentru că dacă ai avea, nu ai mai gândi aşa, ci mi-ai da dreptate.
Trebuia să recunosc că avea logică ceea ce spunea el. Nu ştiam cum e, dar nici nu voiam să ştiu.
- Bine, atunci de ce nu le înapoiezi lor măcar? îl întreb aşteptându-mă să se enerveze, dar el izbucni într-un râs isteric.
- Da' ce? Ele nu pot să-şi facă altele?
- La fel? Nu.
- Problema lor.
Insensibilitatea lui mă cutremura.
- Haide, mergem? mă întrebă el.
Am înclinat capul în semn de afirmativ şi am plecat. O cafenea. Ne-am aşezat la o masă de lângă fereastră. Eu ceai şi el cafea. Eu privind în ceaşcă şi el privind în jur. Îl vedeam cum ochii lui căutau flămânzi. Amesteca cu linguriţa în ceaşca lui de cafea din ce în ce mai violent. Mâinile îi tremurau şi ochii îi scânteiau. Îl priveam fără să îi zic nimic, ştiam deja ce va urma. Cinci, patru, trei...
- Uite, uite, vezi femeia aia de acolo?
Se pare că s-a întâmplat mai devreme decât am prevăzut.
- Care? întreb prefăcându-mă a fi curioasă. Ştiam deja că se referea la cea cu părul lung, uşor ondulat şi şaten.
- Cea cu părul şaten şi lung care e îmbrăcată în rochia aia roşie.
- Da, ce-i cu ea? am întrebat din nou, deşi şi de data asta ştiam răspunsul.
- N-am avut niciodată o rochie roşie... zise el lacom, mai mult pentru sine.
- Cum să nu? întreb eu nelămurită. Ai cel puţin şase şi asta numai din cele pe care le-am văzut. Cine ştie câte mai ai în dulapurile tale.
- N-am avut niciuna de un roşu ca ăsta... zise el din nou.
Pasiunea care se vedea în ochii lui îmi dădea fiori.
- Ce frig s-a făcut aici, nu? întreb eu încercând să schimb subiectul.
- Te superi dacă te las puţin singură?
Să mă lase puţin singură însemnând să mă lase singură toată seara.
- Nu, e în regulă, i-am zis ştiind ce va urma. Seara asta se petrecuse de zeci de ori înainte.
Şi a plecat. S-a îndreptat direct spre ea. Nu puteam auzi ce îi spune, dar ştiam oricum. A început complimentându-i rochia, iar ea a râs uşor, atinsă de cuvintele lui. Şi de acolo începe sfârşitul. Am stat privindu-i fără să îmi beau ceaiul. Voiam să mă duc la ea şi să îi spun să se ferească de oamenii ca el. De oamenii care îi vor purta sufletul ca pe nişte rochii. Pentru o oră, pentru o săptămână, pentru o lună, urmând ca mai apoi să îl închidă într-un dulap unde se va pune praful pe el. Voiam să îi spun să nu dea crezare vorbelor lui care au ruginit la cât de mult au fost folosite. Voiam să ţip la ea, să ţip: "Fugi, pleacă cât mai departe de el şi ai grijă în preajma cui îţi porţi rochiile! Ai grijă cui le vei dărui! La final, mulţi nu ţi le vor mai înapoia, iar cei care o vor face nu sunt cu mult mai buni decât ceilalţi. Pentru că vei avea o rochie şifonată pe care o voi rupe pe alocuri când vei încerca să o porţi din nou. Nu o să te mai încapă. Va fi pe măsura lui, şi nu pe a ta." Dar am stat nemişcată urmărind scena ca pe un film pe care îl văzusem de multe ori înainte. Un film care nu mai era interesant. Un film prost jucat. Un film care îmi inspira milă, dar şi teamă în acelaşi timp.
Când aburul a încetat să mai respire din ceaşca mea m-am ridicat. Le-am aruncat o privire peste umăr ştiind că era pentru ultima oară când ea purta rochia aia roşie. Am ieşit din cafenea şi m-am privit din greşeală în vitrina unui magazin. Nu mai eram îmbrăcată cu un palton, ci purtam o rochie roşie. Cel mai frumos roşu care putea să existe. Am zâmbit. Şi am plecat spre casă fericită. Fericită că, deşi îmi purtam rochia tot timpul, nu mulţi ştiau de ea. Nu pe mulţi îi lăsam să o vadă. Puţini ajungeau să o atingă. Nimeni nu putea să o aibe. În afară de mine. Astăzi. Mâine, nu ştiu.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.