Uşile se deschid. Ea urcă. Îl caută din priviri pe adolescentul care de cinci luni o aşteaptă pe acelaşi loc. Astăzi însă, locul lui era ocupat de un domn în vârstă. Fata se întristă, era prima dimineaţă în care el nu era acolo.
- Melisa!
Şi ea zâmbi. Îl zări stând pe scaunele din spate.
- Erau ocupate locurile noastre, o lămuri el. Ţi-am păstrat locul de lângă geam.
- Mulţumesc, îi zâmbi ea.
El îi întinse un pahar de cafea. Ea îl luă simţind cum mâinile i se încălzesc în mod plăcut.
Autobuzul se mişca încet, dar întâmpină o groapă. Ea vărsă cafeaua pe ea şi începu să râdă. El o ajută să se şteargă, uimit decât de calmă era.
- Eram sigură că o să se întâmple ceva de genul, zise ea râzând. O să am o zi tare proastă azi, m-am întors din drum.
- Oh, haide, doar nu crezi în superstiţii, zise el.
- Nu, chiar nu cred, dar stai să vezi. După ce am plecat pentru a doua oară, m-am grăbit să ajung în staţie aşa că am luat-o la fugă. Am alunecat pe gheaţă şi telefonul mi-a sărit din buzunar direct pe asfalt. Acum nu mai merge. Apoi mi-am amintit că aveam de făcut un proiect la engleză pentru azi, de care, bineînţeles, am uitat. În final am ajuns în siguranţă în staţie, dar o maşină a călcat direct în baltă şi m-a udat din cap până în picioare. Dacă era zăpadă nu se întâmpla aşa ceva, şi da, n-am dreptul să mă plâng, doar eu mi-am dorit ploaie. După aceea am urcat în autobuz şi ce să văd? Locurile noastre sunt ocupate şi am mai şi vărsat cafea pe mine! zise ea senină.
- La cât de veselă pari, nu s-ar zice că ai o zi proastă, râse el.
- Eeh, singurul lucru care lipseşte e să vină controlorul. N-am avut timp să-mi iau bilet. Ar fi culmea!
- Oh, haide, nu ai tu ghinionul ăsta, spuse el chicotind.
Dar nici nu apucă să termine bine propoziţia, căci cuvintele "biletele la control vă rog" le loviră urechile.
- Sau ai, spuse el râzând în hohote. Toată lumea se uita la cei doi adolescenţi care păreau să aibe o criză de râs.
- Şşşt, spuse ea, nu mai râde, mă faci şi pe mine să râd.
El râdea mai tare.
- Ce o să faci? întrebă el.
- Am un plan, tu doar acoperă-mă, zise ea făcându-i cu ochiul.
- Ce plan? întrebă el curios.
Dar ea nu apucă să-i răspundă, controlorul era deja lângă ei.
- Biletul la control, vă rog, spuse el şi Robert îi înmână o bucată de hârtie motolită.
- Şi dumneavoastră domnişoară? zise bărbatul către Iris.
Dar fata nu reacţionă în niciun fel. Privea în gol fredonând o melodie tristă şi legănându-se uşor când în dreapta, când în stânga.
- Domnişoară? repetă bărbatul, dar ea nu schiţă niciun gest.
- Domnişoară! spuse răstit el, enervat.
Ea îşi ridică ochii spre el şi îl privi fix. Robert abia se abţinea să nu râdă.
- Aveţi bilet?
- Caloriferul leguminos a mâncat pisica cu solzi cu tot, spuse ea serioasă.
Robert izbucni în râs dar mimă o tuse seacă.
- Poftim? întrebă controlorul crezând că nu a înţeles bine.
- Ca-lo-ri-fe-rul le-gu-mi-nos a mân-cât pi-si-ca cu solzi cu tot, zise ea silabisind, ca bărbatul să înţeleagă.
Robert nu ştia ce să facă ca să se abţină şi, pentru câteva minute, îi păru rău că nu era cu adevărat răcit ca tusea lui să pară mai reală.
- O... cunoaşteţi? întrebă controlorul vizibil îngrijorat şi speriat de comportamentul adolescentei.
- O cunosc suficient de bine încât să ştiu că e puţin... zise tânărul, făcând sugestiv cu mâna semnul de "îi lipseşte o doagă".
- Oh... înţeleg, zise bărbatul de parcă acum totul avea sens. O să... O să plec, nu cred că are vreun rost să-i cer datele pentru amendă. Sper să fie bine, poate ar trebui... ştii tu... internată, spuse el şoptit ultimul cuvânt de teamă că fata îl va auzi.
- CU SOLZI CU TOT! zise ea furioasă uitându-se urât la controlor. Acesta plecă şuşotind "doamne fereşte", iar Robert putea să jure că-l văzuse făcându-şi o cruce.
La următoarea staţie, controlorul coborî şi cei doi adolescenţi puteau în sfârşit să râdă în hohote.
- Ai fost genială! GE-NI-A-LĂ! zise el imitând-o. Dacă nu te ştiam atât de bine, m-ai fi păcălit şi pe mine.
- Mulţumesc, mulţumesc, spuse ea prefăcându-se copleşită de complimente.
Râdeau amândoi copios, iar apoi liniştea s-a aşternut iar. Se gândeau amândoi la acelaşi lucru.
- Şi când mă gândesc că de la asta ne-am cunoscut, zise el nostalgic.
- Da... spuse ea pe acelaşi ton. Nu te-am întrebat niciodată... De ce ai făcut asta?
- M-am gândit că o fată cu numele de Moş Nicoleta nu merită să primească o amendă, glumi el.
Ea râse, dar deveni din nou serioasă.
- Serios acum... De ce?
- Nu ştiu. Serios, n-am idee, a fost pur şi simplu ceva pe moment. Ceva ce am simţit că trebuie să fac.
- Regreţi? întrebă ea.
- Doar că Moş Nicoleta nu este numele real, spuse el prefăcându-se trist.
Ea râse.
Uşile se deschiseră. Ei îşi luară la revedere printr-un zâmbet. În urmă cu cinci luni scăpase de o amendă.
Acum scăpase de o amendă, de ziduri, de uşi, de temeri.
Sau nu?
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.